27 mai Bătrânețea la azil și luxul de a o trăi pe propriile picioare
Niciun om nu își proiectează bătrânețea în termenii duri ai bolii, ai neputinței și ai singurătății. Chiar dacă nu v-ați fi văzut ajungând la o vârstă respectabilă și chiar dacă, în prezent, aveți copiii mari și așezați, de ani buni, la casele lor, vine o vreme când azilul poate fi o soluție benefică pentru întreaga familie. De ce? Pentru că, în zilele noastre, chiar și după vârsta pensionării, foarte mulți oameni aleg să muncească, în continuare, de nevoie. Astfel, acelora care au părinții suferinzi nu le este la îndemână să le acorde atenție suficientă și sprijin permanent. În acest scurt material relatăm experiența unei femei care și-a dedicat ani buni îngrijirii bătrânilor dintr-un azil, ani în care a adunat o mulțime de povești. Inclusiv povestea personală este una care, încă, apasă cu putere pe umerii Doiniței. Aceasta a început să lucreze într-un azil privat în urmă cu 10 ani, iar motivația din spatele alegerii este una emoționantă.
Când pacientul ia chip de părinte
Deși lucra de ani buni ca asistentă medicală într-un spital, Doinița nu și-a putut ierta niciodată faptul că nu a putut fi lângă părinții ei, în vreme ce aceștia, îngrozitor de bolnavi, au ajuns pe rând, la azil, acolo unde și-au găsit sfârșitul. „Bătrânețea și boala mușcă din om, zi după zi, ca un câine turbat. Îmi pare rău că părinții mei s-au îmbolnăvit, iar eu nu am putut fi lângă ei, din cauza muncii. Tocmai lor nu am putut să le alin suferința…”. Doinița ne spune că, în urma celor trăite, și-a găsit menirea ajutându-i pe mulți alți bătrâni pe care îi identifică acum cu imaginea părinților, rămași vii în toate amintirile ei. „Nu am o muncă ușoară, numai eu știu, dar mi-am ales-o de bună voie, pentru că la sfârșitul zilei știu că am făcut un om să râdă, am schimbat un pansament, am mângâiat niște dureri. Sufletul doare cel mai tare, să știți.” . Femeia are ochii în lacrimi și, la un moment dat, se oprește din vorbit, încercând să și le stăpânească. Continuă cu bunătate, după câteva secunde de tăcere: „Știți, la azil întâlnești oameni care s-au bucurat de un respect extrordinar, oameni cu profesii grele, sunt oameni care au demnitate și respect de sine… Cred că se micește sufletul în ei când au conștiența că fac în pampers, din cauza incontinenței, și că abia mai duc lingura la gură. Și pentru îngrijitor e greu, psihic și fizic. La azil, mulți vârstnici sunt imobili, mai ales după operații, noroc că îi putem toaleta cu mănuși pentru curățare, care au clorhexidină, adică efect antibacterian”. Doinița ne mărturisește, în continuare, că multe persoane vârstnice au probleme de sănătate, iar igiena corporală joacă un rol crucial în îmbunătățirea stării lor. „Sunt bătrâni care, vă dați seama, stau la pat, dar asta nu înseamnă că sunt lipsiți de baia zilnică și de o hidratare corespunzătoare. Avem stocuri întregi de șervețele umede pentru spălat persoane imobilizate, fiindcă folosirea lor nu necesită apă și clătire. Adică nu-i mai chinuim pe oameni. La vârsta asta pașii lor dor” .
„Sunt un fel de mamă care miroase a dezinfectant mereu și care are aici o droaie de copii ursuzi, dar înțelepți, că deh!, vârsta …”
Petrecându-și viața printre oameni bolnavi, Doinița crede că ajutorul real e atunci când include și componenta emoțională. „O să vă spun ceva despre o pacientă dragă mie, fost cadru universitar. Înainte de operație, doamna pe care o am în grijă a vrut să-și vopsească părul roșu, pentru că are o fixație pentru această culoare. Pacienta mea a suferit o intervenția chirurgicală complexă și am fost nevoită să-i curăț părul cu o bonetă, care conține clorhexidină (un dezinfectant). E o bonetă, de unică folosință, pe bază de Aloe Vera, inventată pentru spălarea părului. O pui pe cap, masezi câteva minute și ești curat ca lacrima. Nu m-a lăsat să o folosesc, că dacă îi strică roșul din păr și ce se face dumneaei, că nu mai ajunge la coafeza ei prea repede… Am dus muncă grea de lămurire. Eu știam sigur că nu ia din culoare și am folosit-o personal, în fața dumneaei, să vadă că nu e niciun pericol. Ce să facem? Dacă nu avem răbdare unii cu alții, cu ce ne-am mai diferenția de dobitoace?”. În timp ce ne luăm la revedere și îi mulțumim Doiniței pentru împărtășirea experiențelor sale, o întrebăm cum s-ar descrie dumneaei, în câteva cuvinte. Și cu un zâmbet larg ne răspunde, fără să stea pe gânduri:. „Sunt un fel de mamă care miroase a dezinfectant mereu și care are aici o droaie de copii ursuzi, dar înțelepți, că deh!, vârsta… Eu am tot timpul în buzunar șervețele igienice și bomboane. Le dau mereu câte-o bombonică în dar, le mai fac și prăjituri de casă, de regim, la aniversări. Cum vă spuneam, mai cred că sunt și o fiică veșnic recunoscătoare pentru că mâinile mele au învățat, până la urmă, să ajute cu bunătate, nu cu interes”.
Doinița mai spune că ea crede că, în sistem, oricâți ani de vechime ai avea, poți găsi, zilnic, zeci de motive să rămâi empatic. Mai ales pe holurile și prin curțile unui spital, acolo unde vezi cum dragostea și grija vindecă în sincron perfect cu medicii.