09 mai Când ziua de mâine te pune în slujba celui de lângă tine
Zilele noastre sunt tare aglomerate și se succed într-un ritm amețitor: familie, job, stres, trafic, tot soiul de îndatoriri, facturi, cumpărături, joacă, plimbări… În tot caruselul acesta de stări și emoții, intervin și situații neprevăzute, care ne impun să rămânem lucizi, calmi și curajoși pentru cei de lângă noi, care ajung să se confrunte cu probleme de sănătate. Mâinile neajutorate ale unui om suferind sunt, până la urmă, jugul la care ne înhămăm cu toată dăruirea; cu iubire, cu drag, cu recunoștință, cu toată energia, cu toate resursele de care dispunem. Oricât de obosiți și disperați am fi, suferința celor dragi ne găsește, totuși, buni și răbdători în fața acestor momente sensibile, cum sunt spitalizările sau perioadele lungi de recuperare. Vorbim de zilele acelea greu de dus, care par mai lungi decât oricare altele, în care te lipești de pat și patul se lipește de tine, și te gândești că ți-ai dori să muți și munții, iar faptul că n-o mai poți face te întristează profund. Neputința naște în om o furie care se poate revărsa pe oricine din preajma sa. Durerea, frica, regretele, frustrările, rușinea, nostalgia, precum și restul de bagaj sentimental va fi cărat împreună cu toți protagoniștii acestui tablou de viață, care se zugrăvește de la sine în nuanțe de gri. Oamenii la care găsim sprijin devin, efectiv, extensiile noastre până și în cele mai comune activități.
Îngrijirea, o stare de bine care contribuie la însănătoșire
Un ritual pe care corpul îl va cere, indiferent că este traumatizat sau imobil, este baia zilnică. Nevoia de îngrijire se ivește firesc și are însemnătatea unei guri imense de oxigen. Suferința pare că se curăță de pe om prin atingeri blânde. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, pielea noastră devine mai capricioasă și are nevoie de hidratare și de o îngrijire bazată pe ingrediente inspirate din natură, care să nu o irite și să nu o încarce, Ci să o protejeze și să o îmbrace, cu delicatețe, într-un parfum discret.
Știm despre nesomnul de pe scaunul de lângă patul de spital, de nopți dormite pe furatelea, de mâncare de regim gătită cu ochii cârpiți și cărată, zilnic, ca să-i readucă în putere pe cei dragi. Pe lângă toate aceste eforturi care îl storc pe omul ajutător, cel ajutat se simte datornic, dar are inima mai ușoară pentru că niște mâini generoase s-au întins spre el să-i îndulcească agonia.
În vizită la doamna Lidia, imobilizată la pat, după o intervenție chirurgicală
Sunt multe instanțe din care s-ar putea povesti despre acest drum al grelelor încercări, dar cele mai frecvente sunt cele în care bunicii și părinții noștri redevin copii, într-un paradox care nu sare pe nimeni. Am ales să dăm mai departe experiența unei doamne care a suferit o intervenție la șold. Doamna Lidia are 70 de ani, a fost externată și s-a întors acasă, în Drumul Taberei, acolo unde s-a mutat, de ceva timp, și nepoata Elena. Fără ajutorul acesteia, doamna Lidia s-ar fi trezit într-un scenariu dramatic, pentru că pensia mică nu i-ar fi permis să apeleze la o străină care se ocupă de persoane imobilizate, la domiciliu, contracost.
O cafea și o grămadă de gânduri împărtășite de nepoata doamnei Lidia
Tânăra ne întâmpină cu cafea bună, făcută la ibric, și începe să ne povestească despre cum problema de sănătate a bunicii a responsabilizat-o foarte tare, dar și despre dificultățile pe care le-a întâmpinat. Doamna Lidia nu scoate o vorbă, știind că în casă sunt musafiri. Cu toate acestea, copila ei- pentru că Elena tot copilă se vede prin lentilele bunicii, deși are 30 de ani- se ridică, din când în când, de la măsuța din sufragerie, ne cere scuze și merge în dormitor, de unde răzbat frânturi din dialogul lor. Elena se întoarce împăcată și ne explică cum i-a potrivit perna bunicii sale, ca s-o așeze confortabil în fața televizorului, la care se difuzează serialul turcesc, preferat de aceasta. După ce se asigură că bunica are tot ce îi trebuie, tânăra începe să ne spună ce înseamnă să ai în grijă un om vârstnic. Printre altele spune că cel mai greu îi era s-o bage pe bunica în cadă. Și din cauza durerilor pe care le acuza aceasta, dar și din cauza faptului că n-are suficientă forță s-o poată transporta prin casă. Aceasta mai spune că bunica a fost o doamnă cochetă toată viața, iar baia zilnică a reprezentat, dintotdeauna, un obicei respectat cu sfințenie. Femeia ne explică toate improvizațiile făcute, în așa fel încât doamna Lidia să beneficieze de o îngrijire corporală completă. Exista un lighean dezinfectat permanent, în care Elena punea ba apă caldă curată, ba ceai de mușețel, cu care, mai apoi, îi ștergea bătrânei pielea, cu mai multe cârpe, cumpărate periodic la set.
Bunica Lidia, uluită de faptul că se poate face baie, fără apă
O întrebăm pe tânără ce crede despre alternativa băii clasice și ce părere și-a făcut, totodată, bunica. Elena ne zâmbește complice. Spune că bunica a fost sceptică și că nu a crezut că există baie fără apă și fără clătire. S-a minunat o zi întreagă de noua găselniță și a acceptat, curioasă, să o încerce. Nepoata dumneaei ne mărturisește amuzată că, atunci când au folosit șervețelele umede antibacteriene, încălzite la cuptor, bunica a făcut și glume, spunându-i că nu îi este foame. “Mi-ar fi plăcut să vă spună buni despre cum s-a îmbăiat <<modern>>, după cum zice chiar ea, dar nu vrea să fie văzută nevopsită și în cămașă de noapte. V-am spus că ține mult la imagine. Bunica e așa fericită că folosim, mai ales, capelinele cu șampon. Îmi spunea adesea că mâncărimile scalpului o faceau să se simtă <<neom>>. Ne plac bonetele! În plus, eu, spre exemplu, am mai mult timp acum să petrec cu ea, pentru că nu mă mai complic cu lavete din bumbac pe care le refoloseam, după ce le spălam și le dezinfectam, nu mai car ligheane, nu mai fierb litri de ceaiuri și nu mai fac nici zeci de drumuri din dormitor la baie și în bucătărie, ca să-i asigur o toaletare cât de cât ok. Mă bazez pe conținutul de clorhexidină, care își face treaba. Îmi rămâne, în schimb, timp să fac piața și să-i gătesc dietetic (spune că nu vrea să ia kilograme în plus din cauza sedentarismului),, .
Și mâinile care ajută ajung să doară…
Elena ezită o vreme să se plângă, gândindu-se că ar putea fi nedreaptă prin comparație cu tot chinul pe care îl îndură bunica ei, de câteva luni bune. În cele din urmă ni se destăinuie: “M-am ales cu dureri de spate, trebuie să recunosc. Iar acum, faptul că poți asigura îngrijirea bolnavului imobilizat, în intimitatea lui, mi se pare un beneficiu greu de pus în cuvinte. E un tratament decent, pe care l-ar merita toți cei care se regăsesc în astfel de situații. Mai mult, eu și bunica avem un program zilnic și, pentru că nu depindem de nimeni altcineva, ni-l respectăm ca două paroliste ce suntem. Avem răbdare și înțelegem chinul corpului de a-și reveni. De la o vârstă, recuperarea nu e chiar ușoară,, .
Cea mai mare satisfacție a Elenei este aceea că, de fapt, toate produsele pentru spălat pe cap încap, practic, într-un buzunar. Râzând, ne spune că a folosit și ea la munte, fiind plecată cu cortul.
Ne terminăm cafeaua, îi mulțumim Elenei pentru că ne-a deschis un capitol personal din viața ei și-a bunicii și rămânem cu amintirea unor vieți care par că și-au găsit niște căi mai line, pe care merg împreună în întâmpinarea mai binelui de mâine.
Există, așadar, și răni care nu sunt la vedere, dar care se poartă, cu apăsări mari, prin case, prin aziluri și prin spitale. Și mâinile care ajută dor, la un moment dat…